Top Menu

O carte si-un film ar fi suficiente pentru a intelege ceea ce se intampla. Prea ne complicam vietile, prea ne pierdem in carti si-n teorii. In filme proaste. In reclame agresive.

Kazuo Ishiguro scrie in romanul Sa nu ma parasesti despre donarea de organe. Prima donare, a doua… şi tot aşa până la „centrul de sfârşire”. Poti rezista cateva donari, insa „nu exista amanari”, inevitabilul exista. O mai buna parabola a existentei umane nu se putea! Donarile sunt incercarile vietii. Cate donari? Cate incercari? Cat mai rezisti? Te obisnuiesti si poti supravietui si fara organe. Fara cineva drag. Fara ceva. Lipseste ceva, desigur, ceva nu mai functioneaza, dar se poate. In tot acest avant inspre final numai copilaria ramane perfecta, cand traiesti fara sa-ti pui intrebari. Cand esti crescut si protejat de altii ca sa ai organe bune de donat la un moment dat.

Mark Romanek ecranizeaza cartea lui Ishiguro in Never let me go. Filmul e greu, real. Intre destinul dramatic al copiilor crescuti pentru sacrificiu si peisajele linistitoare, calme, exista un contrast greu de suportat. Cui poti spune? Te poti revolta? Poti evita…finalul? Doar povestile de dragoste fac situatia mai usoara. Sau mai grea?

Despre autor

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Close